0730838333
Caria dentară reprezintă procesul de distrugere al țesutului dentar dur, implicit al smalțului, dentinei și cementului. La baza etiologiei cariei dentare se învârt mai multe teorii, ce includ atât mecanisme externe, ce blamează factorii exteriori, prezenți la nivelul cavității bucale, cât și interne, ce presupun corelarea cauzei cu întreg organismul și metabolismul său.
Pentru a putea aprofunda teoriile acestor mecanisme, este important să amintim ultrastructura dentară dură. Smalțul este alcătuit din :
- Substanțe anorganice, în proporție de aproximativ 95%, organizate în prisme hexagonale de fosfat de Calciu (hidroxiapatita și fluoroapatita);
- Componenta organică, 1-2% (proteine, lipide, colagen, mucopolizaharide – condroitin sulfatul), repartizată sub forma unor rețele interprismatice continue;
- Apa, 3-4%, legată de proteine sau liberă.
Astfel, un mecanism extern este explicat prin teoria microorganismelor acidogene, enunțată de Miller, care presupune apariția cariei prin intermediul unei demineralizări, rezultată în urma reacției microorganismelor aflate în cavitatea bucală cu hidrocarbonații prezenți în resturile de alimente retenționate, pe fondul unei pH acid al salivei.
În urma demineralizării, se creează o breșă, în care pătrund microorganismele și continuă procesul de decalcifiere inițiat. Componenta anorganică este prima afectată și distrusă însă, cu adâncirea cavității, se strecoară și microorganisme proteolitice, ce acționează asupra componentei organice. Prismele de smalț atinse se disociază și se prăbușesc, se conturează mai mult spațiu pentru bacteriile cariogene, iar procesul se intensifică și se poate ajunge la caria profundă.
Totuși, această teorie nu “deslușește întreg misterul”, anumite aspecte neputând fi corelate cu ea : cariile pot apare și la indivizi indemni până atunci, cu un pH fiziologic al salivei; pot exista indivizi cu o igienă deficitară a cavității orale și un pH acid care nu prezintă procese carioase; dinții omologi pot prezenta carii cu o localizare simetrică, demineralizarea declanșându-se în același timp; posibilitatea recidivării cariei, deși a fost tratată corect.
Teoria microorganismelor proteolitice este cea de-a doua privind mecanismele externe în geneza cariilor dentare. Conform acestei teorii, elaborate de Gottlieb, prima componentă lezată este cea organică, datorită acțiunii bacteriilor proteolitice din flora saprofită orală. Izbucnirea patologiei în zonele bogate în elemente organice este susținută de : la nivelul dentinei dinților cariați au fost identificate numeroase microorganisme proteolitice, iar în jurul petei albe cretoase (semnul debutului cariei) s-a remarcat acumularea unei cantități crescute de aminoacizi liberi. În spațiile microscopice nou apărute pătrund microorganismele acidogene, ce atacă componenta organică și determină distrugerea prismelor de smalț și formarea cavității carioase.
De asemenea, anumite critici au fost adresate și către această teorie : colagenul dentinar nu a putut fi degradat fără o demineralizare în prealabil a structurii dure dentare, iar caria a fost evidențiată nu numai în zonele bogate în substanță organică, în faza ei incipientă.
Cea de-a treia teorie încadrată în acest capitol este teoria chelațiunii, formulată de Martin și Schatz, și consideră principalul vinovat în etiopatogenia carioasă reacția de chelare. Aceasta semnifică o reactie fizico-chimică între radicali organici și ioni metalici, cu posibilitatea legării apei cu formare de chelați, meniți să demineralizeze țesutul dentar. Chelații sunt niște structuri deosebit de stabile chimic : ionul metalic se prinde între extremitățile moleculei organiceși scheletul inelar, ciclic.
Pentru a putea rezulta radicalii organici, este necesară o degradare inițială a componentei organice, precum și în cazul teoriei microorganismelor proteolitice. De fapt, chelaținea ar fi imposibilă fără o proteoliză premergătoare procesului. Astfel, mulți chelatori din salivă scot Calciul din smalț și determină cavități carioase, chiar în condițiile unui pH neutru sau alcalin, această caracteristică fiind noutatea adusă de teorie.
Din nou, au fost ridicate o serie de obiecții asupra teoriei : menținerea dinților în salivă, la un pH alcalin, nu a condus la eliminarea Calciului, chiar daca experimentul a fost prelungit pe mai multe zile; componenta organică are un procent insignifiant, astfel că transformarea ei totală în chelatori, tot nu ar fi capabilă să scoată o cantitate esențială de Calciu din smalț.
